Cum vede un sociolog tabloul României în alegeri. ”Avem fantezia de a generaliza. De câte ori nu ați crezut că un candidat minte, dar îl votați?”

România are un an cu patru tipuri de alegeri, două dintre ele sunt deja în trecut, pentru alte două urmează proba maturității electorale în noiembrie și decembrie. Între literă și statistică, între metaforă și calcul brut, între istorie și realitatea dramatică, sociologul Alfred Bulai a făcut, într-un interviu pentru Gândul, o expunere limpede și documentată a României din anul alegerilor, dar și a societății românești. 

România a rămas la nivelul culturii de supraviețuire, a liderilor fără viziune, a lipsei de valori și a românului care trebuie să se descurce și să se ascundă de autorități, care a făcut din stilul ”mă descurc eu” aproape un brand de țară. O cultură de supraviețuire care nu duce la dezvoltare, spune sociologul Alfred Bulai, profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

În cultura premodernă în care a rămas România, nici relațiile nu sunt formate cum ar trebui. Românii tind să nu aibă încredere în instituții, ci în persoane. Este de multe ori cazul în care prima reacție a românului în fața unei probleme este să întrebe: ”Știi pe cineva? Un medic bun, o pilă să ne angajăm?”.

Sociologul a făcut un profil al liderului politic, care are capacitatea de a crea realități, care are la îndemână studii electorale, care caută să înțeleagă la ce reacționează oamenii și să arate că rezonează cu nivelul de dorințe al comunității.

Alfred Bulai a vorbit de manipulare și conceptul de minciună liber consimțită, de acele situații când știm că un candidat minte, dar tot îl votăm, dar și de ”fantezia” românului de a generaliza o situație prezentată în mass-media.

Privită cu luciditate, România este țara contradicțiilor și a dezechilibrelor. Alegerile sunt situațiile care confirmă lipsa unei culturi electorale a românului. Sunt cazurile în care, în zone pierdute în timp, unde lipsesc comparațiile, sunt realeși primari care nu au făcut niciun trotuar sau care, în comparație cu cei de dinaintea lor, au făcut cât de cât ceva, explică sociologul.

De ce pierd unii politicieni și câștigă alții, ce înseamnă viziune pentru dezvoltarea urbei și de ce nu e suficient ca un politician să fie deștept sau instruit pentru a schimba în bine pe termen lung, de ce este nevoie de o cultură a democrației și de oameni care să pregătească populația să se ferească de manipulare, sunt unele dintre întrebările la care sociologul Alfred Bulai răspunde în interviul acordat pentru Gândul.

”Cultura democratică în România are o istorie scurtă”

În calitatea dumneavoastră de profesor, de politolog, dar și de sociolog, cum vedeți virtualul ăsta pe care îl trăim acum și pe care nimeni nu pare să-l înțeleagă totalmente. Mă nedumirește ceea ce am auzit la un distins demnitar: “dacă va fi război, nu vor fi alegeri”.

De principiu, politicienii ar vrea cu orice ocazie să nu fie alegeri. Asta dacă sunt la putere, dacă nu, sigur că ar putea să-și dorească orice. Pandemia a arătat că s-au amânat tot felul de alegeri. Franța a făcut alegeri în plină pandemie, la noi s-au tot amânat, s-a dat totul peste cap.
Până la urmă tot era pandemie.

În principiu, cultura democratică în România are o istorie scurtă. România nu a fost niciodată o țară democrată. Astea sunt glume cu perioada interbelică. Numai democrație nu era pe-acolo, pentru că n-avea cum, era o cultură premodernă. Doar în comunism s-a încercat ideea de a introduce în societate un cult pentru democrație, sigur, așa cum vedeau comuniștii, ajungând la nivel de paroxism. Adică alegerea directorilor de către oamenii muncii, chestii de genul ăsta. Sau aducerea de țărani în Marea Adunare Națională, că trebuie să fie și țărani acolo.

În principiu, revirimentul real al democrației s-a întâmplat doar în anii ‘90 și ne-a prins, ca să zic așa, o perioadă scurtă de timp, pentru că ne-a trecut relativ repede. Entuziasm popular, nebunia că trebuie să facem toate lucrurile posibile… Pentru că a existat un entuziasm al anilor ‘90, ceea ce nu mai este cazul astăzi. Repet, cultura democrată este sigur o diferență între oameni.

Evident că sunt oameni care au valori democrate, au o cultură democratică puternică, dar o mare parte n-are o problemă din acest punct de vedere. De exemplu în a-și da cu părerea în spațiul public vizavi de diferite teme de interes. Nu toți.

Au fost alegeri locale și ne spun ei ce trebuie să facem și ce trebuie să facă lumea, dar nimeni nu întreabă lumea. Adică, măi, voi vreți linie de tramvai, pe aia de acolo din zonă sau nu? Așa funcționa democrația. Se numește democrație participativă. Nu e cazul. Deci aia nu.

Iată, eu stau în Drumul Taberei. Prima chestiune, parcurile, bâlciurile din parc. Motiv pentru care – mai ales de sărbători – vin mii, mii de oameni acolo. De ce trebuie să-mi vină în cartier mii de mașini? Pentru că oamenii merg cu mașina, mai au și cumpărături de făcut. Adică este ceva care nu mai are nicio legătură, este opusul unui idei de parc.

Lumea se vaită, dar nu reacționează. Alții sunt chiar foarte bucuroși: ”Lasă, mă, uite, avem și mititei…” De ce nu acționează lumea? Că în fond ar trebui să reacționeze. Noi toți ar trebui să fim reactivi.

”Am avut primari mai deștepți sau mai instruiți, dar niciodată un primar cu viziune”

Primarul trebuie să fie gospodar sau un bun administrator? M-am săturat de această sintagmă: ”sunt gospodar”.

Primarul trebuie să fie cel care are grijă de comunitatea lui. Sigur că nivelul de competență al primarului este în funcție și de dimensiunile și provocările unui anumit oraș, evident, orașele mari au cu totul alte provocări. Numai că dumneavoastră nu uitați că, atunci când domnul Băsescu a ajuns ministrul Transporturilor, a hotărât el să facă mai curat în Gara de Nord. Sunt oameni dedicați care se ocupă de asta. Adică e unul care răspunde de femeile de serviciu, de exemplu. Dar știți ce-a zis lumea, atunci? Uite, adevărat, a reformat. Adică în momentul în care nu ai repere, sigur că te bucuri că cineva face câte ceva, aleargă prin oraș, știu eu mai ce. Acestea fiind atribuția unor servicii, în niciun caz ale primarului.

Noi nu avem, de fapt, primari în București. N-am avut niciodată un primar cu viziune. Am avut primari mai deștepți sau mai instruiți. Da, mai cu multă carte sau mai puțină, dar nu cu viziune. Sigur că mimetic au rezolvat unele probleme și pentru că au venit mulți bani între timp. Nu uitați că Bucureștiul are un buget foarte mare, ca al Bulgariei.

Sunt primari prin țară care chiar au făcut multe lucruri, în sensul că au dezvoltat orașul. Nu să faci curat e atribuția ta. Aici sunt două chestiuni. Una este să știi ce ar trebui să se întâmple. E obligatoriu. Doi, să crezi că e treaba ta. Aici e marea problemă pentru democrație. Ar însemna că treaba dumneavoastră este să vă dați cu părerea despre cum trebuie să arate ce am dat exemplu mai devreme despre oraș sau despre alte lucruri. Dacă eu vă întreb dacă ar trebui ca patriarhul să schimbe liturghia sau știu eu ce rugăciune, o să ziceți ”nu e treaba mea”, pentru că nu e treaba cetățeanului.

Din păcate, noi gândim că anumite instituții sunt intangibile. Gândim noi, majoritatea care votăm, că nu chiar toți. Eu vorbesc de majoritate, evident că cei mai mult nu reacționează.

Pe de altă parte, să știți că activismul social, activismul civic, activismul, de felul lui, este legat în general de vârstă. Cu alte cuvinte, activismul este mai mare la persoanele mature, dar mai ales la tineri, că-s mai predispuși.

Avem un deficit în România de cam 4-5 milioane de persoane care au plecat în străinătate. Ura și la gară! Cei mai mulți sunt persoane active prin definiție. Avem, așadar, un deficit important de populația activă, care e foarte greu să creeze nu știu ce presiune.

”Fără reactivitate, politicienii n-au niciun fel de jenă și nici teamă”

Sunt localități în România foarte mici. Problema pe care o expuneți este foarte vizibilă în lumea rurală sau în orașele mici.

Sunt zone întregi unde nu există nimeni sub 60 de ani. Cine ați vrea să protesteze? Ca să ne înțelegem, au fost proteste reale în România, în special în București. Și ce proteste au fost? Da, să ne înțelegem, în 2012 au fost în jur de 300 de oameni. Mare brânză. Au fost câteva zile cu câteva zeci sau sute de mii de oameni. Este zero barat dacă ne raportăm la protestele care există în Franța, în Spania, Germania, unde vreți dumneavoastră. Adică nu, nu sunt. Adică nu este emoția chiar atât de puternică. Astea sunt datele. Repet, o cultură democratică firavă, care, mă rog, nici măcar nu este, n-a fost continuată după ‘90.

Și, sigur, o serie întreagă de contexte care aduc în această situație, motiv pentru care reacția, reactivitatea este mică. Dar, repet, pe mine mă interesează de politicieni. Eu, de exemplu, sunt dintre cei care reacționează non-stop, din principiu. Reactivitate. Să știți, dacă toată lumea ar face ca mine, de exemplu, că eu-s ăsta rău de tot, s-ar mai rezolva lucrurile. De ce se sperie oamenii?

Dacă ar face toată lumea chestia asta sau măcar 50%, vă spun eu că situația ar fi mult mai asanată. Fără reactivitate, politicienii n-au niciun fel de jenă și nici teamă, pe alocuri.

Să știți că în Statele Unite sau în Occident, când cineva are o pagubă din cauza unei corporații, nu se teme să acționeze în instanță. Adică nu poți să te bați cu o corporație, dar sunt case de avocatură la care apelezi și ele vin cu acte, cu expertiză. Sigur că le dai o parte din bani.

O bătrânica a câștigat cinci milioane de dolari în urma unui proces cu cei de la McDonald’s și un milion și ceva i-au rămas ei, că restul a luat firma de avocați. Încercați să vedeți ce se întâmplă dacă mergeți la Protecția Consumatorilor, cât de complicat este să faci o sesizare. În condiții normale, ar trebui să verifice ei, nu să aduc eu 10 mii de argumente.

”Nu înțeleg Poliția Locală, cred că este făcută cumva pentru rude, prieteni”

Dar sunt și instituții care merg. De exemplu, ISU, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, deși doi pompieri din drama Colectiv sunt în pușcărie și acum. Dar ISU, per ansamblu, este o instituție care funcționează bine, spre deosebire de altele.

Eu, spre exemplu, nu înțeleg de ce avem Poliție Locală. Chiar i-am și întrebat pe unii: ”Voi ce dracului faceți?” Unul mi-a răspuns că a fost polițist, dar și-a dat demisia și s-a băgat la Poliția Locală, pentru că la Poliția Locală n-are niciun fel de griji și ia un salariu bun. Dacă se întâmplă ceva mai grav, cheamă Poliția adevărată. Asta era culmea demenței!

În rest, se învârtesc, se plimbă, dau eventual ceva amenzi. Cred că instituția asta e făcută cumva pentru rude, prieteni, că altfel nu-mi explic. Eu am avut o problemă cu locul de parcare. În general, bani aruncați aiurea pe această instituție.

”Liderii au o capacitate de a crea realități. Noi avem fantezia să generalizăm imaginile din spațiul media”

Să revenim, vor mai fi alegeri în România?

Vor fi probabil, cum să zic, presiuni, dar repet, politicienii încearcă, mai ales când sunt la putere, să facă tot posibilul să le amâne cât mai mult, fără probleme.

Noi avem o imagine înalt mediatizată a războiului. Vedeți războiul din Ucraina? Câte localități ați văzut că sunt bombardate în Ucraina? Cinci, șapte, 10, mă rog. Câte sunt orașe în Ucraina? 885 și 20.000 de localități? Întrebare este și ce se întâmplă în localitățile alea, că nu avem știri despre. N-au nicio treabă, își văd de viața lor.

Asta pentru că războaiele dintotdeauna au fost pentru proști. Adică numai amărâții, săracii, au mers la război. Există niște filmulețe frumoase cu Bucureștiul în anii ’41 – ’42 – ’43, ce lume bună mergea la Capșa, dar la film era război. Să ne înțelegem, nu e chiar așa, că nu sunt drame chiar atât de mari. Bine, dacă este în zona de ocupație și în zona de război, e altă poveste. Deci, din punctul ăsta de vedere, noi avem această fantezie, generalizăm imaginile care apar în spațiul media.

Războaie, astăzi, nu sunt. Sunt mai complicate, diferite de cele de ieri. Adică există război real între țări, sunt prietene economic, tehnologic, financiar. Gândiți-vă când a fost criza din 2008 și șeful Trezoreriei americane, adică băiatul care cam rulează banii pe toată planeta și fixează prețul dolarului, a ieșit și a făcut public un anunț. Sau dacă ar spune azi că euro în două săptămâni dispare. Știți ce înseamnă asta? 20 de bombe atomice. Băiatul ăla a făcut-o pentru că America avea un interes din punct de vedere financiar. Erau prieteni americanii cu Europa, nu? Adică nu erau dușmani, să ne înțelegem. Ăsta a fost un fel de fake news? A fost ceva gândit.

Deci, din punctul ăsta de vedere, liderii politici sau liderii în general – că nu numai cei politici au această putere – au o capacitate importantă de a crea realități.

În sociologie avem legea definirii situațiilor. Un sociolog american de la începutul secolului 20 zicea așa: dacă există o situație și mintea noastră o definește ca adevărată, ea are toate șansele să aibă consecințe ca și cum e adevărată. Dumneavoastră vă veți defini într-un fel realitatea și veți reacționa potrivit definiției.

Știți, dacă vreți, vă pot ghici foarte repede în cafea, în cărți, în ce vreți dumneavoastră. Adică tocmai pe legea definiției situațiilor. Vă pot spune că la dumneavoastră la serviciu aveți o prietenă, dar de fapt ea este fățarnică. Ba vă spun că există și un coleg al dumneavoastră care vă place foarte mult. Începeți să credeți. Pentru că aceste lucruri ar putea fi reale. Și, iată, tocmai ce v-am construit o realitate.

”Societatea se «construiește» și prin manipulare”

Efectul placebo. Și nocebo.

Da! Așadar, poți construi realități. Iată, țigăncile, ele sunt mai intuitive și ghicesc credulul. De la aceste țigănci care-ți iau toate inele ghicindu-ți în colțul parcului până, mă rog, la marele politician, iată cum se pot construi realități.

Ce înseamnă asta? Că toți putem fi la un moment dat manipulați. Și noi la rândul nostru putem manipula. Antropologic vorbind, societatea se ”construiește” și prin manipulare.

Când ați avut copiii mici, i-ați pus să pape nu știu ce, că o să crească mari? E o manipulare care nu are nicio legătură. Deci, lucrurile astea se învață. Sunt profunde. E bine ca în societate să ai oameni care să încerce să pregătească populația, să învețe să se ferească de manipulare.

Ca să nu mai spun că avem și conceptul de minciună liber consimțită. Gândiți-vă la cercetările electorale. De câte ori nu ați crezut că un candidat minte, dar îl votați? Știți, minciuna este una dintre cele mai importante abilități ale ființei umane. Dar trebuie să o vedem și pozitiv.

Îmi aminteați de Machiavelli. Da, minciuna are o conotație negativă atunci când face rău. Dacă un coleg se simte rău și dumneavoastră îi spuneți: ”mamă, dar în ce hal arăți”, nu cred că-l ajută! Dar dacă-i ziceți că arată bine, nu e o minciună consimțită?

Datoria noastră este însă să căutăm adevărul. Dar pe acest subiect se pot face ”n” discuții.

În logică, adevărul este ceva foarte clar, adică o relație între un enunț și o interacțiune, o corespondență cu ceva din realitate. În lumea socială, nu există un singur adevăr, există multe adevăruri. În zona politică, istorică, în conflictul dintre Israel și Palestina, de exemplu, cine are dreptate? Vă spun eu, toți au adevărul lor. Istoria acolo e atât de complicată încât fiecare are partea lui de adevăr. E deja o ideologie.

În general, în mecanismul social și al interacțiunii sociale, elementul fundamental este afectivitatea. Afectivitatea vă face să acționați și tot ea vă determină să aveți anumite comportamente.

”Analiza rațională nu duce la acțiune”

Subscriu întru totul, dar acum mă întreb: rațiune sau afectivitate? În filosofie au fost atâtea discuții despre rațiune și virtuțile ei. Plecând de la antici.

Așa este. La urma urmei, s-a încercat a se scoate în evidență dimensiunea rațională în permanență. Vă spun și de ce, pentru că mult timp s-a considerat, pe drept cuvânt, că una dintre caracteristicile de bază ale ființei umane față de animale este rațiunea, capacitatea noastră de a discuta emoțiile. Dar cred că animalele au reguli mult mai bine definite și mult mai de bun simț decât au oamenii. Deja aici intrăm în etologie, care are multe abordări interesante.

Revenind, normativitatea, în general, acționează împotriva instinctualului. Că asta înseamnă normele, înseamnă să respecți niște reguli dincolo de ce ți-ar plăcea ție.

Societatea umană a pornit de la primele tipuri de norme autentic sociale. Au fost normele sexual, acces la partener; ăsta a fost motivul pentru care în toate societățile cunoscute, arhaice, vechi, primele haine au fost cele care ascundeau zona genitală. De fapt, erau prohibițiile legate de sex. Da, la oameni, dimensiunea este socială. Sigur, avem mii de alte norme.

De aici a apărut o chestie interesantă, pe ideea că de fapt rațiunea și normativitatea te fac să fii om. Nu, nu suntem animale. De aici discuția legată de faptul că bărbații sunt raționali și femeile sunt mai afective. Pentru că, atenție, primul control social a fost instinctul sexual, care de fapt, este mult mai spectaculos, mult mai mare la bărbați decât la femei. La femei este instinctul matern, care nu este normativ, reglementat pozitiv, negativ. Adică nicio societate nu a avut o tembeleală să spună că este o prostie să ai instinct matern, dimpotrivă!

Așadar, analiza rațională nu duce la acțiune, numai afectivitatea vă determină să acționați.

”Prima reacție când avem o problemă este să întrebăm: «Știi pe cineva?» N-avem încrede în instituție”

Poți fi un tip rațional, dar foarte impulsiv?

Pot, nu se exclud. Noi ne gândim didactic, așa, separat. Dar, în general, mai plăcuți se fac oamenii care exprimă emoții și pentru că emoțiile funcționează ca la animale. Mimetic, copiii dumneavoastră, când erau foarte mici, vă imitau comportamentul, de exemplu.

Mă duceți cu mintea la Aristotel și Poetica lui, la mimesis și catharsis. Înțeleg teoria afectivității, este limpede că se aplică și în politică, cu deosebit succes, văd și recunosc mimeticul, dar nu prea văd catharsisul azi.

Cineva te poate fascina la orice vârstă. Un actor, de pildă. Prima reacție este să imiți. Sigur că poți să fii penibil. Adică să minți. Cred că teoria dumneavoastră se susține și nu o contest deloc. E firesc, la un moment dat, să ai niște repere la care te raportezi, din care să înveți și prin care să te eliberezi. Dar granița e firavă.

Poți să-ți construiești propriile sisteme de valori, dar, mecanismul este întotdeauna același. Pur și simplu nu poate funcționa altfel. Mi-ați amintit, ce ați spus la un moment dat, că în cârciumi se fac și se desfac guverne. Una dintre problemele societății românești este faptul că noi avem o cultură premodernă, în care relațiile nu sunt formate cum ar trebui.

Prima noastră reacție, când avem o problemă, este, de regulă, să întrebăm: ”Știi pe cineva? Ai vreo cunoștină pe undeva?”. N-avem încrede în instituție, noi credem în persoane. Un medic bun, o pilă să ne angajăm?

Dacă aplicăm pe partidele politice, toate au organizații mai bune sau mai proaste din cauza unui singur lucru: că au un șef de filială fie bun, fie prost. Punct. Pentru că, de fapt, admiterea în partide se face doar informal. Nu există vreo regulă, vreun mecanism. Prin urmare, dacă ăla e mai deștept, ia oameni deștepți, dacă e mai prost, ia oameni mai proști. E foarte simplu și banal.

Dar ce se întâmplă acum în politică este absolut grotesc, mă iertați. Și în instituții.

Este. Așa funcționează sistemul relațional, în mai mare măsură decât ar trebui. Cultura orală este desăvârșită. Adică, cu alte cuvinte, n-avem prea multe lucruri scrise. Ăsta e motivul pentru care oamenii discută. Cum adică nu avem prea multe lucruri? Păi dacă dumneavoastră mergeți la un ministru, o să vedeți că 20 din 30 de decizii într-o zi către un subaltern vor fi nonscriptice, verbale. Fără hârtie scrisă. Șeful dă dispoziții și cere rapoarte verbale. Culturala orală ne caracterizează.

”Birocrația trebuie tezaurizată”

Tocmai ce mi-ați distrus credința că scriem prea mult, exagerat și că birocrația ne sufocă în hârtii.  

Birocrația se bazează pe reguli foarte precise și ar trebui comunicarea să fie tezaurizată și conservată în scris, ceea ce nu e cazul în România. Atât și în general. Or, birocratul, adică subalternul, știe mecanismul și atunci când dumneavoastră ajungeți într-o funcție de secretar de stat, ziceți: «Vasilescu, fii atent aici, fă cutare, cutare și cutare!», în loc să-i scrieți.

Eu am avut nevoie de un document, spre exemplu, de actul de ființare al Universității București. Mă așteptam să fie măcar o copie undeva. Sunt totuși actele guvernului.

Birocrația trebuie tezaurizată. Dacă mergeți în China, există toate tratatele încă din antichitate, ca să înțelegem viziunea. Hibele pe care de fapt le avem noi astăzi țin de cultura premodernă.

Uitați-vă că imperiile au avut, de exemplu, niște reguli scrise mai clare. Adică în Ardeal, în vremea interbelică, erau norme de construcții, cât trebuie să fie casa, distanța între case ș.a.m.d. Deci, în perioada interbelică, au fost de 1.000 de ori mai multe probleme, dar actele erau tezaurizate. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum arată actele prin Moldova sau prin sudul țării. X are trei stânjeni sau are teren de la nucul ăla bătrân până la cireș…

Deci ce vreau să spun este că lumea noastră este un amestec între lumea modernă și premodernă, pentru că, atenție, există și zone foarte modern dezvoltate. România are și localități dezvoltate, dar și altele la polul opus, încremenite în timp.

Stere Gulea a filmat Moromeții prin anii ’80, în satul Talpa, foarte aproape de Siliștea-Gumești. De ce? Pentru că nu era niciun pic de asfalt, nu era niciun stâlp, sărăcie ca în anii ’30. Nicio modernizare.

Așa este. Am vizitat și eu zona, și Siliștea, și Talpa. Sunt jumătate teleormăneancă, după bunicii materni. Scriitorul Anghel Gâdea a fost nu doar profesorul meu de literatură, vecinul meu, dar și unul dintre mentorii mei. S-a ocupat îndeaproape  de lecturile mele, de exemplu. Și îl cunoscuse bine pe Preda, iar într-o vară am făcut o cercetare serioasă pe acest subiect. Sunt zone complet nedezvoltate și mentalități arhaice.

De acord. Iar celelalte zone care s-au dezvoltat sunt realmente spectaculoase. Da, avem zeci de teatre în București. Dar sunt și nenumărate mari orașe care n-au nici măcar amintirea unui teatru sau cinematograf. Dar dumneavoastră puteți să vedeți 10-15-20 de piese în București fără probleme, nu? Bun, nu toate bune, dar asta e o altă poveste. Dar le puteți vedea?

”Există o lume pierdută în timp. Va vota același primar care n-a făcut niciun trotuar”

Adevărat. Și aici intrați pe domeniul meu, pe meseria mea de critic de teatru. Nu toate bune, dar am acces. Înțeleg ceea ce expuneți și este corect.

Să știți că și Bucureștiul este premodern. Și, cu siguranță, și în București avem o lume la antipozi, adică zone dezvoltate, indiscutabil contemporane cu ce se întâmplă unde vreți dumneavoastră în lume, dar și zone care sunt pierdute în timp.

Două diferențe: am fost în anii ’90 cu o bursă de câteva săptămâni în Germania, având o părere foarte proastă despre Germania, dar asta e altă poveste. Într-un oraș, un fel de Caracal, ceva mic de tot. Dar exista Opera, nu știu dacă vă dați seama, care funcționa, oferea 4-5 spectacole pe săptămână, În ’94, parcă. Noaptea minții, cine s-ar fi așteptat?! Iar oamenii mergeau frecvent, sala era mereu plină.

Dar ce vreau să spun este că această dimensiune între modern și premodern o avem la nivel național. Repet, există o dimensiune modernă, da, evident, există industrializare, ce vreți dumneavoastră, cu abaterile și cu toate aspectele, pozitive și negative. Dar există și o lume pierdută în timp. Va vota același primar care n-a făcut niciun trotuar.

În general, să știți că oamenii n-au așteptări dacă n-au comparații. Veți spune că măcar televizor au. Au, dar ăla care n-a avut niciodată asfalt, nu are niciun fel de problemă cu chestia asta. Poate să zică: «Doamne, ar fi bine, dar la noi nu e cazul, că n-a fost niciodată».

Doar românii care au plecat în străinate au mai salvat anumite zone, au venit cu alte modele. Ia vedeți, deci, de ce? Pentru că n-au mai acceptat aceeași retorică. Și, în consecință, inclusiv primarul a trebuit să acționeze și să rezoneze cu nivelul de dorințe al comunității.

Însă, din păcate, mai e o chestiune pe care trebuie să o înțelegeți. Dacă un primar a făcut cât de cât ceva față de ăla dinainte, nu trebuie să facă nimic în campanie. Nimic! Câștigă din prima tocmai pentru că oamenii fac o comparație.

În politică, primăria poate fi câștigată de multe ori. Destul de simplu, dacă știi cum anume reacționează populația. Dar, de regulă, oamenii preferă pe cel care este în exercițiul puterii.

Nimeni nu a avut viziune vreodată în București. Viziune? Zero. Și în Parlament dacă mergeți și puneți aceeași întrebare tuturor parlamentarilor, despre ce viziune au asupra României și ce ar fi bine, strategic, pentru țară în următorii 40 de ani, veți constata că 99% din ei nu știu. Sau 1 sau 2% vor spune numai prostii. Că va fi mai bine, că o să fie PIB-ul mai mare. Or asta nu înseamnă viziune. Astea sunt aiureli.

”Niciun primar nu a avut o concepție clară despre București. Ar însemna să știe ce fel de oraș doresc”

L-am auzit pe Traian Băsescu, cred că în cel mai recent interviu, ca să nu zic ultimul, în care spunea că un candidat a rezolvat foarte mult din partea nevăzută a Bucureștilor, canalizarea. Dar că are o problemă pentru că oamenii nu apreciază lucrul ăsta și nu comunică foarte bine. Alți candidați sunt buni pe comunicare, dar au diverse alte probleme de imagine sau legale. Unul a fost o vreme ca un corp străin într-un organism. Sociologic, cum se vede tabloul de ansamblu?

Traian Băsescu l-a sfătuit pe Cîrstoiu să nu candideze (la Primăria Capitalei, în alegerile din 9 iunie 2024 – n.r.). Dar faptul e consumat.

Din anumite perspective, Nicușor Dan este un personaj care indiscutabil este pe ideea de competență și probabil chiar și un gen de moralitate. Domnul Cîrstoiu a excelat. A excelat în sensul că n-are nicio treabă cu primăria. Da, a fost ca un corp străin.

Sigur că ei s-au gândit la Sorin Oprescu. Dar Oprescu a fost politician, nu a fost director de spital, a fost politician din anii ’90. Nu apăruse așa, hodoronc-tronc. Era și charismatic, avea umor, știa să vorbească, mă rog. Deci el era deja în politică încă de la început, era pregătit. Și a avut o viziune, cât de cât, față de alții. Să zicem un proiect, mai degrabă. Plus că s-a simțit că este intelectual și că este mai destupat la minte decât alții. Asta e clar.

Nimeni nu are o concepție clară despre oraș. Nu avem, că ar însemna să știe ce fel de oraș doresc. Nu spun decât că fluidizează traficul, că fac bulevarde mai mari. Mă rog, astea sunt chestii relativ banale. Adică nu asta înseamnă viziune. Viziunea înseamnă ce vreau eu de la orașul ăsta, cum vreau să fie cunoscut în Europa, în lume. Nu că e București și atât. Adică inclusiv să mă gândesc că vreau să construiesc un brand al orașului.

”Unii sunt sfătuiți prost. Alții, de prea multă laudă, încep să se creadă Mesia”

Aveți dreptate. Nu avem niciun brand al acestui oraș!

Nu avem. Exemplu vă dau un oraș mic, foarte mic din America. Mic și sărac, cândva. Acum este unul dintre cele mai vizitate orașe din lume. Nu aveau absolut nimic, însă au avut o viziune. Cum putem noi dezvolta orașul? Ce ne reprezintă? Orașul era plin de veverițe. Iată cum au reușit un concept: au făcut cercetare pe bune, au construit mii de căsuțe pentru veverițe, s-au axat pe un marketing fabulous care înseamnă că mai întâi au identificat brandul, au făcut documentare, chiar un film artistic și în scurt timp orașul Olney – că despre el este vorba –  a devenit celebru. Prin turism, orașul trăiește de pe urma micilor rozătoare care atrag vizitatorii ca un magnet. Pentru un oraș mic și neinteresant, cineva a găsit.

Poți să ai în București sau în altă parte ce vrei, dar trebuie să știi ce fel de oraș vrei, iar viziunea să fie pe termen lung. Nicușor Dan a excelat doar cu ideea de corupție, să nu mai fie brambura Bucureștiul prin construcții fără autorizație. Asta poate genera și atitudini negative. Da, sigur că da, știm cum s-a construit. Dar eu vreau să știu cine construiește în orașul ăsta, nu numai cine dărâmă sau încurcă. Adică ce vreau să zic este și ce-mi propui.

Am spus că nu va crește Cîrstoiu, pentru că nu trece ecranul. Nu sunt fanul nimanui. Dar voi aveți impresia că oamenii normali își fac foto singuri în metrou?

 Unii sunt sfătuiți prost. Alții, de prea multă laudă, încep să se creadă Mesia.

E o butadă în teatru: dacă îl întruchipezi pe Ștefan cel Mare și-ți pun o butaforie, îți aduc 100 de figuranți care te ovaționează zilnic, tu privindu-i din șa, și când se termină filmările și cobori, încă te crezi Ștefan.   

 Așa se întâmplă și cu puterea.

”Trăim într-o societate în care nivelul de competență este redus”

Să schimbăm registrul. Am o întrebare care mă interesează inclusiv sub raportul alegerilor. Mulți au ajuns în funcții decizionale sau candidați de mare succes deși au studii caduce, luminate artificial de diplome luate pompieristic, la apelul de seară, prin facultăți obscure. Eu nici măcar particulare nu pot să le spun, ci private, iertați-mă, sunt malițioasă.

Nu sunteți, aveți dreptate. Sunt oameni care n-au dat niciodată pe la această facultate particulară. Și-au luat diploma și au ajuns factori decizionali. Vi se pare normal? Nu. Dar asta s-a întâmplat. La un moment dat, s-a dat o lege că toți funcționarii trebuie să aibă studii superioare. În mare parte nu aveau. Erau doar cu liceu.

Mai mult, s-a schimbat legea în vremea lui Năstase, dacă vrei să fii șef de birou, trebuie să ai masterat. Bun business! Eu am fost șef de agenție și la un moment dat mi-a venit tipa de la resurse umane că trebuie să schimbăm postul din referent cu studii medii pe studii superioare. Cred că acum majoritatea de la stat este cu studii superioare, deși ei nici nu au trecut pe acolo. Firește că nu am vrut, dar legea e lege și trebuie respectată.

Deci trebuie să semnezi, punct. Că așa e legea. Dacă cineva între timp are o diplomă, trebuie să îi schimbi postul, punct. Ceea ce înseamnă că ăia au ajuns pe post fără să fi… Atenție, ăia fiind mii, zeci de mii, deci nu vorbim de cinci cazuri. Universitatea ”Spiru Haret”, la un moment dat, a dat mai mulți studenți decât toate universitățile.

Vorba unei cunoștințe, o profesoară la stomatologie, care alerga să-și repare dentiția. Zice: ”Vreau să-mi rezolv acuma cu dinții, că nu vreau să ajung pe mâna studenților mei”.

Trăim într-o societate în care nivelul de competență este redus. Doi, o lipsă de profesionalizare.

”Mari personalități politice, din istorie, au luat lecții de teatru”

Îngrijorător, de-a dreptul!

Și eu am fost fascinat un pic de teatru, apropo de meseria dumneavoastră. Adică am fost apropiat de lumea teatrului și am jucat în facultate.

Ce lucru insolit! Abia asta e, cu adevărat, breaking news. Nu mă așteptam și nici că aș fi ghicit.

 Am avut eu așa o nebunie să fac chestia asta cu un amic care era student la Dem Rădulescu și am stat o perioadă la lecțiile lui, la repetiții.

Dar să știți, afară, la universitățile mari, se țin cursuri de teatru pentru a învăța stăpânirea de sine, arta de a vorbi în public, arta de a capacita la public.

Să nu mai amintim de mari personalități politice, din istorie, care au luat lecții de teatru. Mie îmi plac și oratorii foarte buni. Astăzi, nici actorii nu se aud pe scenă.

”Există o problemă serioasă de valori, de modele sociale care ar trebui să funcționeze”

Din păcate. Eu încă am prins marii profesori de actorie și de dicție. Primul lucru care ni se spunea era să vorbim de așa manieră încât, inclusiv dacă șoptim, să se audă până în ultimul rând.

 Chestii elementare, iată. Și nu doar la teatru mă refer, ci la toată societatea noastră. Tocmai de aia zic că e o lipsă de profesionalizare.

Pe de altă parte, da, sigur că există o problemă serioasă de deontologie, de valori, de niște modele sociale care ar trebui să funcționeze. Am făcut o cercetare acum vreo doi ani, pe valori și patriotismul era 10%, în condițiile în care tocmai noi aveam un război în zonă.

Despre viitor prin studenți, cum vedeți mersul?

Este o doamnă de la ASE care a făcut o cercetare și a reieșit că studenții din anul întâi și-au ales facultatea după bacalaureat. Adică în alea câteva zile de la bacalaureat până la înscriere, ce opțiuni de viață credeți că pot exista? În cele cinci-șase zile se ia dosar cu dosar. Ba mai mult, aplică la trei-patru universități. Oricum, habar n-ai despre ce e vorba, că te uiți la o listă. Și atunci ce vreți, o profesiune? Habar nu au ce vor să devină, să se pregătească temeinic încă din liceu. Nu-și cunosc vocația.

În anul doi, s-au terminat, pentru că nu există o orientare autentică și o opțiune reală pentru o carieră. Dumneavoastră nu v-ați gândit să dați la teatru cu cinci zile înainte de examen, ați optat în funcție de vocație, de chemare. Apoi v-ați definit o carieră.

Nici nu se putea așa ceva în ‘97, când am intrat eu la Teatru. Din prima încercare, adevărat, dar nicidecum din noroc sau că așa am visat noaptea și fără să studiez temeinic cele nouă materii la care am dat examen pe 10 locuri. Unele nici nu se studiau în liceu.

Vedeți? Iar astăzi, pregatirea profesională nu se bazează pe un program valoric. Adică vreau să studiez asta, să fac o carieră din asta și mă voi pregăti în consecință. Nu. Majoritatea vrea o diploma.

”E un stil, aproape un brand de țară, acest «mă descurc eu» românesc”

Și părinții țin musai ca fiica, fiul lor să fie cu studii superioare, dacă ei n-au avut, și atunci plătesc prostia. Sună dramatic, dar nu este deloc.

Nici eu nu-s dramatic. E o realitate. E o cultură de tip premodern care este legată de supraviețuire. Nu e cultură-dezvoltare. Adică, revin, nu avem viziune. Noi… ne descurcăm. Asta e foarte interesant. Deci, o cultură de supraviețuire.

Germania, Franța, America, toate țările dezvoltate au o cultură de dezvoltare. Nu e o cultură de supraviețuire, în care ne descurcăm. Uitați-vă – dau un exemplu – în Spania, sunt muncitori, patru-cinci, fac o casă de la zero, de la groapă până la tot. Noi ne îmbătăm cu apă rece.

Cultura de supraviețuire nu te dezvoltă. Deci, în general, românul trebuie să se descurce și să se ascundă de autorități. E un stil, aproape un brand de țară, acest «mă descurc eu» românesc.

”Popoarele nu se schimbă peste noapte, cât am vrea noi”

Plus, celebrul ”merge și așa!”

Plus. Eu nu sunt nici optimist, nici pesimist, în sensul că popoarele nu se schimbă peste noapte, cât am vrea noi.

Vă dau un exemplu: Cristoiu. Mi-a povestit o chestiune extraordinară într-o pauză la o emisiune, acum 20 de ani. Cum a făcut Evenimentul Zilei. A plecat de la o teză foarte sociologică, bine, destul de aproape de sociologie. Oare ce s-a schimbat în ultimii zeci de ani? Oare românul s-a schimbat in ultimii zeci de ani? S-a dus la Biblioteca Academiei și a studiat presa interbelică, toate ziarele. Și a luat totul de acolo. Până și titlurile! Toți am crezut că era ceva inedit. Nu. Totul a fost preluat din presa interbelică.

Dovada clară că nu s-a schimbat mare brânză. De aia ne uităm la Caragiale. Caragiale, da, va fi și peste 10 ani. Eu cred că și peste 20. Nu prea văd neapărat că se schimbă lucrurile atât de dramatic acum.

Pe de altă parte, lumea noastră, mai puțin modernă, mai poate fi și confortabilă, relaxată. Nu cred că am putea lucra ca nemții. De-aia e mai complicat să spui că noi avem boli profesionale, cu adevărat. E o problemă și de mecanism vizavi de modul în care percep eu meseria și munca, și tot ce vreau eu. Pentru că, atenție, Marx a zis o chestie drăguță: falsa conștiință este atunci când cineva are conștiința unei alte clase decât cea în care se află. Adică, cu alte cuvinte, faci niște lucruri care sunt, de fapt, contrar intereselor tale.

CITEȘTE ȘI:

Fum alb în COALIȚIE. Parlamentare între tururile alegerilor prezidențiale/Parlamentarele pe 1 decembrie. Prezidențiale pe 24 noiembrie și 8 decembrie

EXCLUSIV VIDEO | Cum va arăta anul electoral 2024 în România. Sociolog: ”Lumea românească va avea opțiuni puternic polarizate”

EXCLUSIV | Previziunile unui astrolog pentru anul electoral 2024. Când va veni binele pentru români și de ce tendința va fi ”de a alege falși Mesia”

EXCLUSIV | Istoricul Katherine Fleming: ”Politicienii ne manipulează sentimentele de nostalgie, la fel ca Donald Trump cu «Make America great again!»”